Home > Istoric FRS > Cercetarea peșterilor în România

Cercetarea peșterilor în România

Începând cu cea de la jumătatea secolului XIX şi până în 1921, peşterile din România nu au fost cunoscute decât prin cercetările biospeologice întreprinse îndeosebi de entomologi austrieci şi maghiari în Transilvania şi de naturalistul român Constantin Ionescu în Oltenia şi Dobrogea. De notat totuşi că, în cursul unei mari expediţii desfăşurate în 1858-1962 sub conducerea geografului vienez Adolf Schmidl, Gheţarul de la Scărişoara (Munţii Bihor) a făcut obiectul unei explorări mult mai minuţioase decât de obicei. Dar cavitatea era cunoscută de foarte mult timp, căci ea se deschide la suprafaţă printr-un aven care măsoară în partea lui superioară până la 60 m în diametru.

Revenit în patrie pentru a-şi pune competenţa şi renumele în slujba noii universităţi româneşti aflate în curs de organizare la Cluj, Emil Racoviţă a înfiinţat aici, în 1920, cel dintâi institut de speologie din lume. Din acest moment, vastul program de explorări subterane pe care fondatorul biospeologiei îl lansase încă din 1905 a fost continuat în regiunile calcaroase ale României şi cu precădere în Transilvania. Însoţit de doi reputaţi naturalişti, francezul René Jeannel ţi elveţianul Pierre Alfred Chappuis, Racoviţă s-a grăbit să înceapă explorarea sistematică a acestui insolit câmp de cercetări.

Aşa cum se poate deduce din culegerea de fişe speologice publicată de Jeannel şi Racoviţă sub titlul Énumération des grottes visitées (Enumerarea peşterilor vizitate), între 1921 şi 1938 au fost explorate 180 de peşteri din România, cele mai multe situate în Munţii Apuseni şi Carpaţii Meridionali. Trebui însă să se precizeze că majoritatea acestor explorări au fost făcute într-un interval de cel mult 10 ani, deoarece criza economică mondială din 1929-1933 a avut drept rezultat o diminuare drastică şi prelungită a activităţii desfăşurate de Institutul de Speologie din Cluj.
În 1956, vechiul institut creat de Racoviţă în cadrul Universităţii din Cluj a fost reorganizat la nivel naţional, iar personalul lui, devenit cu timpul din ce în ce mai numeros, a reluat opera iniţiată de marele predecesor. Acestei echipe de cercetători i se vor adăuga mai târziu o seamă de speologi amatori, organizaţi începând din 1966 în cluburi reunite sub egida unei Comisii Centrale de Speologie Sportivă. Cu un potenţial de acţiune infinit mai mare decât cel al unui institut academic, aceşti pasionaţi ai „alpinismului invers” vor amplifica în mare măsură cunoştinţele referitoare la cavităţile subterane. Ca urmare, numărul golurilor carstice cunoscute a crescut în mod exploziv, de la 984 în 1965 la 6.816 în 1982 şi ajungând astăzi să depăşească 12.500. Şi tot acestor temerari li se datorează explorările cele mai dificile, precum cea a Peşterii Vântului care, cu cei 50 km de galerii ai săi, deţine recordul naţional de lungime.
În istoria speologiei, ceea ce deosebeşte România de celelalte ţări europene este deci existenţa unui institut de cercetări ştiinţifice, la vremea singurul care a întreprins, atât cât i-a fost timp cu putinţă, campanii susţinute de explorări subterane.

Chiar dacă nu este important prin extinderea sa (5.500 km2, adică 2,3% din teritoriul naţional), carstul din România adăposteşte câteva peşteri celebre prin particularităţile lor mineralogice, glaciologice, antropologice sau biospeologice.

În Peştera Humpleu (Munţii Bihor) s-au format cele mai mari monocristalele de calcit din lume, cu o lungime de cca. 80 cm. În acelaşi masiv muntos, Peştera din Valea Rea reprezintă un adevărat muzeu mineralogic, în care au fost inventariate până în prezent nu mai puţin de 37 de minerale. În Munţii Şureanu (Carpaţii Meridionali), Peştera de la Cioclovina, deja faimoasă prin vestigiile antropologice şi paleontologice conservate într-un uriaş depozit de materiale fosfatice, s-a făcut recent remarcată prin existenţa unei asociaţii unice de minerale. De notat că tot din această cavitate a fost descris ardealitul, specie minerală nouă pentru ştiinţă, şi că un gros depozit de guano s-a auto-aprins, generând temperaturi de peste 500ºC la care au luat naştere două minerale cunoscute până atunci doar din roci vulcanice.

Aceeaşi peşteră de la Scărişoara pe care am menţionat-o mai sus se numără printre marile cavităţi glaciare ale Europei, căci sectorul ei central este ocupat de un depozit masiv de gheaţă perenă al cărui volum a fost estimat la 100.000 mc. Dar mult mai important decât această cantitate cu adevărat considerabilă este faptul că datele obţinute prin analiză polinică şi datări radiometrice au arătat că blocul de gheaţă este cel mai vechi dintre toate celelalte depozite similare din Europa, vârsta lui fiind de ordinul a 4.000 de ani. Iar cum structura sa stratificată s-a constituit în mod vizibil sub influenţa fluctuaţiilor meteorologice de la exterior, ea reprezintă a veritabilă arhivă paleoclimatică, pe baza căreia ar putea fi reconstituită evoluţia în cursul ultimelor milenii a climatului regional.

Pe podeaua argiloasă a unei galerii superioare din Peştera Ciur-Izbuc (Munţii Pădurea Craiului) sunt răspândite aproximativ 400 de amprente plantare umane, amestecate uneori cu urme de labe ale ursului de cavernă (Ursus spelaeus). Studiul lor biometric şi statistic a dus la concluzia că această galerie (foarte apropiată de o deschidere astăzi inaccesibilă) a trebuit să servească drept adăpost pentru o familie compusă dintr-un bărbat, o femeie şi un copil care au trăit probabil în Paleoliticul superior.
În Peştera de la Vârtop (Munţii Bihor) au fost observate trei urme plantare de om, imprimate de date aceasta într-o crustă de montmilch solidificat şi dintre care numai una era completă. Examinată în detaliu, aceasta s-a dovedit a aparţine unui hominid primitiv. Cum măsurătorile radiometrice (cele dintâi de acest fel care au fost făcute vreodată într-un atare scop) au arătat că depozitul de montmilch s-a format într-un interval cuprins între 95.000 şi 62.500 de ani înainte de prezent, individul care s-a aventurat în această cavitate era cel mai probabil un neanderthalian.
Una din descoperirile speologice cela mai importante ale acestui deceniu este cea a unei mandibule atribuite celui mai vechi om modern din Europa. Conservată într-o peşteră din partea apuseană a Carpaţilor Meridionali, piesa a fost datată cu 14C la 35.000 de ani. Ea prezintă caractere proprii atât omului modern, cât şi celui arhaic, şi care se regăsesc la craniul aproape complet al unui adolescent, găsit în aceeaşi peşteră.

Din punct de vedere biospeologic, România se remarcă prin faptul că fauna sa cavernicolă este cea mai bogată în comparaţie cu cea a oricărei alte ţări non-mediteraneene. Această faună se compune în deosebi din elemente endemice, care reprezintă 90% din formele terestre şi 60% din cele acvatice.

În Peştera de la Movile (Dobrogea) se află un ecosistem cu totul particular, a cărei funcţionare trofică se bazează exclusiv pe un proces nu de fotosinteză, ci de chimiosinteză, şi care constituie singurul de acest fel cunoscut pe întinsul continentelor. Descoperită în 1986 printr-un sondaj de prospectare, această originală cavitate se află în legătură cu acviferul mezotermal din vecinătatea Mării Negre, bogat în hidrogen sulfurat. Ca urmare, microorganisme capabile să sintetizeze materia organică pornind de la acest gaz furnizează hrana principală, dacă nu unică, pentru o întreagă comunitate de nevertebrate cavernicole, în care au fost identificate aproape 50 de specii terestre şi acvatice, cele mai multe noi pentru ştiinţă.

Text scris de: Dr. Gheorghe Racovita, Dr. Bogdan P. Onac, Dr. Oana Moldovan